Protocolul de la Kyoto

Guvernele ştiau că eforturile UNFCCC nu vor fi suficiente pentru a aborda cu seriozitate schimbările climatice. La 11 decembrie 1997, au facut un pas inainte şi au adoptat un protocol al UNFCCC, în oraşul japonez Kyoto: Protocolul de la Kyoto. Construit  pe cadrul UNFCCC, protocolul stabileşte
limite obligatorii privind emisiile de gaze cu efect de seră din 38 de ţări industrializate, inclusiv în toate statele membre ale Uniunii Europene, cu excepţia Ciprului şi Maltei, precum şi din partea UE ca un singur organism (cunoscut sub numele de UE . -15, din moment ce avea atunci doar 15 state membre). Se introduc, de asemenea de  mecanismele de punere în aplicare - aşa-numitele mecanisme flexibile de la Kyoto - care vizează menţinerea costurilor legate de reducerea emisiilor.

În cadrul Protocolului de la Kyoto, ţărilor industrializate li se cere să –si reducă emisiile a sase tipuri de gaze cu efect de seră (CO2, metan, protoxid de azot, hidrofluorocarburi, perfluorocarburi şi hexafluorură de sulf) cu aproximativ 5% sub nivelul din 1990 în timpul  „primei perioade de angajament”  al Protocolului de la Kyoto intre 2008 - 2012. A fost preferata o periaoda de angajament de 5 ani, mai degrabă decât de un an ţintă unic, pentru a compensa fluctuaţiile anuale ale emisiilor datorate unor factori necontrolabili, cum ar fi vremea. Nu sunt obiective de emisii pentru ţările în curs de dezvoltare.

Protocolul de la Kyoto a intrat în vigoare la 16 februarie 2005. Din iunie 2007, 172 de state şi Comunitatea Europeană au ratificat acest protocol. Două ţări care au semnat iniţial tratatul nu au ratificat: SUA a respins protocolul, în timp ce Australia a decis să nu-l ratifice. Aceasta înseamnă că 36 de ţări dezvoltate, plus UE-15 s-au angajat la atingerea obiectivelor lor de la Kyoto